Coxartroza manifestă o uşoară preferinţă pentru sexul feminin, la care predomină net diversele forme de displazie congenitală de şold.
Formele secundare se manifestă în general mai precoce (între 40 şi 60 ani) decăt formele primare (după 60 ani).
Acuzele determinate de coxartroză sunt în principal constituite de:

• redoare articulară (rigiditatea);
• impotenţa funcţională.

Tulburările survin de obicei insidios.

Durerea – iniţial apare după solicitări mecanice marcate, poziţii monotone, prelungite, în ortostatism, şi care, progresiv începe să însoţească pacientul în cursul zilei; perioadele indolore sunt din ce în ce mai reduse peste zi dar pentru că durerea în coxartroză este de tip mecanic, ea se va calma după repausul nocturn. După o perioadă de repaus sau imobilizare sunt prezente dificultăţi la reluarea mişcării; totuşi redoarea după imobilizarea de repaus dispare rapid.
În evoluţia coxartrozei durerea este factor perturbator în desfăşurarea mersului, inducând mersul protectiv pentru şoldul afectat, cu pasul scurt şi balans pentru a încărca mai puţin capul femural . Acest mers iniţiat prin durere declanşează treptat un lanţ de decompensări de tip muscular, dinamic, inflamator, static, ajungându-se la restrângerea marcată a ariei de mers.
Durerea este determinată de modificările articulare şi periarticulare şi are iradiere inghinală, peritrohanteriană, în fesă si pe faţa anterioară şi/sau medială a coapsei până în genunchi – „şoldul care ţipă în genunchi” – ce pot determina suspicionarea eronată a unei leziuni a genunchiului.
Mecanismul durerii este incomplet elucidat, fiind implicaţi mai mulţi factori:

Redoarea articulară
Şoldul prezintă o limitare articulară progresivă cu tendinţă la dezvoltarea unor poziţii vicioase (flexum de şold în rotaţie externă).
Iniţial, limitarea mobilităţii articulare este dată de răspunsul articular antalgic prin apărare musculară periarticulară la mobilizarea şi încărcarea dureroasă.
Progresiv, se dezvoltă flexumul care scade presiunea articulară dar modifică solicitarea musculară, tendinoasă şi ligamentară (mişcările cel mai precoce interesate în coxartroză sunt cele de extensie şi rotaţie, explorate prin manevrele Leri respectiv Forestier). Această situaţie fiziopatologică dezvoltă progresiv scleroză şi retracţie capsulo-tendinoasă şi ligamentară, cu organizarea poziţiei vicioase – flexum ireductibil cu adducţie şi rotaţie externă. În acest stadiu evolutiv se dezvoltă osteofitoza, posibil responsabilă de redoarea articulară.
Redoarea şi poziţia vicioasă instalate la nivelul şoldului au ecou asupra segmentelor articulare supra şi subiacente şoldului. Astfel în lanţul cinematic al membrului inferior se dezvoltă concomitent şi progresiv afectări la nivelul coloanei lombo-sacrate, pe genunchiul homolateral dar şi pe şoldul şi genunchiul contralateral prin suprasolicitare compensatorie.
Bilanţul pacientului trebuie să stabilească dimensiunile reale ale tabloului clinic (durere, redoare, reacţie inflamatorie) dar şi nivelul funcţional, cuantificând:

 Examenul funcţional se completează cu bilanţul articular şi muscular la nivelul şoldului dar şi pe segmentele subiacente şi membrul contralateral.
Se vor aprecia punctele dureroase şi contractura musculară (muşchii adductori, psoas, tensor al fasciei lata, pelvitrohanterieni) şi hipotonia sau hipotrofia musculară (muşchiul fesier mijlociu, muşchiul cvadriceps).

Stadializarea clinico-evolutivă a coxartrozei, indiferent de etiopatogenie, se poate face după mai multe criterii, în funcţie de durere, mobilitate (redoarea articulară) şi posibilitatea mersului, după Merle d’Aubigne existând 6 stadii:

Examenul radiologic este esenţial atât pentru recunoaşterea coxartrozei cât şi pentru stabilirea formei primitive sau secundare. În coxartrozele secundare, în afară de reperele caracteristice bolii, se pot observa alterările arhitecturii şoldului ce au favorizat apariţia procesului degenerativ.
Semnele radiologice ale artrozei şoldului constau în principal în:

Diminuarea lărgimii spaţiului articular poate fi parţială sau totală.

cititi si....