Schiul alpin

Sport si activitate de agreement extrem de plăcut şi spectaculos (aici intervine bineînţeles şi factorul subiectiv de apreciere), care poate fi practicat de ambele sexe şi la orice vârstă (cu precauţiile corespunzătoare), de obicei în zonele cu altitudine medie (în România) implicând o diferenţă de nivel între punctul de plecare şi cel de sosire.

Această diferenţă de nivel – înclinaţia pantei – determina şi “gradul de dificultate” al părtiei (porţiunii) respective.

Clasic – skiul este practicat sub forma a 4 probe:

• coborâre,
• slalom – special, uriaş şi superuriaş,

dar apar şi “ramuri” noi cum ar fi acrobaţia şi chiar “skiul artistic” care au alte necesităţi de echipament, regulament şi solicitare faţă de probele clasice.

Deci schiul alpin (ca subgrupă a sporturilor de iarna) este caracterizat prin:

• activităţi motrice complexe, aciclice cu grad mare de tehnicitate,

• predominanţă metabolica anaerobă, de intensitate mare şi durată scurtă,

• solicita calităţi neuromotrice deosebite – coordonare motrică de fineţe,

• implică forţă, viteză (forţă în regim de viteză) şi îndemânare,

• menţinerea unei poziţii specifice – aerodinamice – cu segmentele în flexie (contracţie izometrică), menţinerea echilibrului prin schimbarea permanentă a centrului de greutate,

• implică o solicitare deosebită a articulaţiilor tibiotarsiene, a genunchilor (cea mai solicitată articulaţie), şolduri şi coloana vertebrală (lombară).